Guest-Star Day: 美咲。

Iulie 29, 2010

 

” Fluturele contempla plutind,

Bobocul adormit de floare.

O dulce minune a primăverii”

Ăăăăă, da, am început cu un haiku pentru că sunt plin de inspirație azi. Păi am toate motivele să fiu așa, dragii mei și nu neapărat din cauză că am văzut un splendid răsărit de soare de la fereastra mea, ci pentru ca azi la Guest-Star Day la Cantina Socială invitata noastră este unicaaaaa, inegalabilaaaaa, Misakiiiii! Ahhh, dragilor, priviți-o pe Misaki cum este primită de tanti Jeni și Miruna, îmbrăcate și ele în chimono-uri pentru a onora sosirea invitatei noastre dragi.

Misaki, adica 美咲。,  în limba japoneză înseamnă ”boboc frumos”, un nume care i se potrivește de minune invitatei noastre de azi. Dacă nu ați vizitat BLOGUL ei până acum, este cazul să o faceți. Veți fi fermecați de poveștile vii și adevărate despre Japonia văzută prin ochii Mironei ( numele real al lui Misaki), povești care ne ajută să înțelegem mai bine multe lucruri legate de viața și trăirile de pe acest tărâm îndepărtat. Bineînțeles, pe mine m-a interesat ceva de mâncare de pe acolo de pe blogul ei, drept pentru care am descoperit că Misaki se ocupă și cu așa ceva. Citiți AICI.

Iată, însă,  ce ne spune astăzi Misaki despre ea însăși:

Konnichiwa! ( bună dimineața în japoneză) ^_^. Am descoperit bucătăria japoneză când am ajuns în Japonia cu Bursa Guvernului Japonez, pe Drept Internațional. îmi place să mănânc lucruri necunoscute, noi și să merg pe bicicletă, să înot, să scriu și să citesc alene. îmi place japoneza, mi se pare melodică și îmi mai plac mediile organizate, cu oameni care înțeleg să respecte niște valori ca onestitatea, disciplina, curajul, politețea. Când am plecat în Japonia aveam 23 de ani, abia terminasem facultatea și voiam să văd cât de departe de casă pot ajunge. în Japonia am mâncat la restaurante cu pretentii, la „cârciumi”, pe stradă, la prieteni, in locurile turistice sau în locuri frecventate numai de localnici, peste tot a fost bun și cinstit, foarte diferit de politica vizavi de locurile turistice din multe țări europene.”

Tanti Jeni tocmai a pregătit cafeluța fierbinte, puternică și aromată și o invită pe Misaki la o măsuță pe terasă pentru a răspunde la câteva întrebări:

TJ:  Cum se prepară sarmalele japoneze? Se servesc tot cu mămăliguță?

Misaki: Sarmale japoneze n-am preparat, însă am preparat unele strașnice românești când am fost în vizită la o familie japoneză de Anul Nou și le-am servit cu…sos de soia :)) Au fost atracția serii, s-au epuizat cât am apucat eu să ridic un bob de orez cu bețișoarele. De mămăliguță nu s-a auzit în Japonia…cu exceptia ocaziei când am învârtit eu una la cămin de s-au adunat argentinieni, coreeni, suedezi și japonezi să o mănânce și goală :)))

TJ: Cât de des se folosește polonicul în bucătăria japoneză?

Misaki: Hmmm…N-am auzit de nici o gospodină care să-l „corecteze” pe soțul ei astfel, așa că probabil mai rar decât la noi, însă destul de des, având în vedere că exista multe mâncăruri bazate pe lichide. Îmi plăcea foarte tare că gospodinele japoneze nu gustau pur si simplu din polonic sau lingură, ci turnau într-o farfurioară specială și gustau dintr-aceasta ca dintr-un bol. Niciodată nu băgau în mâncare lingura din care au gustat.

TJ: Cum se pune șorțul peste kimono când gătești?

Misaki: Foarte complicat: se leagă la spate :))) Nu gătește nimeni în kimonouri scumpe, însă la cele de casă, mânecile largi sunt legate printr-un șnur frumos pe după gât și se folosește șorțul exact ca și la noi. A, ba nu, se mai foloseste și altfel: pe stradă, în plin Tokyo, în outfit-uri trăznite :))

TJ: Care e cel mai bun vin japonez?

Misaki: Cel importat :)) Primul loc îl dețin vinurile franțuzești și apoi își iau avânt cele…românești, printr-o doamnă ce a investit cu mult merit în promovarea lor. Ca băutură des întâlnită în Japonia, dar aproape necunoscută în afara ei, dau eu din casă acum, avem ”chuhai”, un fel de cocktail fructat, cel mai adesea cu prune japoneze (total diferite față de prunele noastre).

TJ: Sushi preparat în România e mai bun ca cel din Japonia?

Misaki: Poate fi la fel de bun, însă este mult mai cu nasul pe sus, își dă aere de mâncare exotică și, prin asta, scumpă, când la el acasă e mult mai modest, dar proaspăt și accesibil, chiar de-ar fi să mănânci în fiecare zi, la restaurant, din bursa de student…Sushi nu e un lucru savant, dar este o mâncare genială în simplitatea ei, dacă se respectă calitatea ingredientelor.

TJ: Din ce preparate s-ar compune micul dejun al unui samurai? Dar al unei gheișe?

Misaki: Samuraii ar mânca de dimineață orez alb simplu, necondimentat, cu un gust natural ușor dulceag, diferit față de al nostru (nu cu lapte!!! cand le-am povestit japonezilor că noi avem orez cu lapte și scortisoara erau verzi la față, li s-a părut cel putin bizar și asta e un mare eufemism venind din partea lor :))) cu pește uscat (sardine sau pești mici), tamagoyaki, o omletă un pic dulce,rulată ca o…ruladă, murături specifice și probabil ceva cu alge marine crocante (jur, sunt bune, noi avem imaginea asta a algelor ude si mirositoare, nu la asta ma refer aici), supă miso. Geishele ar mânca un rice porridge, ceva foarte light și delicios, un fel de supă de orez cu bucățele de somon. Dar geishele nu trebuie niciodată să mănânce în fața oaspeților lor, căci mâncarea le-ar distrage atenția, iar atenția lor trebuie sa fie acordată în întregime celei mai mici remarci/încruntătură/zâmbet al oaspetelui.

Misaki-chan, mulțumim pe această cale că ai fost ambasadoarea mămăligii noastre pe alte meleaguri ! Cu siguranță se vorbește și acum despre asta nu numai în Japonia dar și în America Latină!

Eiii, dar vorbind despre atâta mâncare deja mi s-a făcut fomică. Cred că și vouă nu?

Dar nu mai durează mult până la masă, pentru că iată, Misaki-chan și-a pus deja șorțul peste chimono și se va apuca de treabăăăă…..

Să-i dăm cuvântul, așadar:

”Felul principal pe care-l voi găti azi, se numește Ramen și este un fel de mâncare importat de la chinezi, dar ajustat astfel încât capătă un iz mândru de „tradițional japonez”, ca de altfel multe dintre importurile culturale pe care le-au facut japonezii de-a lungul timpului. Cu ramen am făcut cunoștință chiar din prima mea zi în Japonia, când am ales să intru într-o „cârciumioară” pentru salary-men decât într-un restaurant cu pretenții, cum s-ar fi asteptat comitetul meu de întâmpinare, format din colegi de la facultate. Ramen este foarte iubit în Japonia pentru că este o mâncare extrem de versatilă, baza ei putându-se combina cu aproape orice găsim prin frigider. În forma sa instant, a hrănit probabil generații întregi de japonezi economicoși, iar astăzi se poate întâlni de la standurile stradale cu mâncare, până la restaurante dedicate lui în întregime, de la forma sa simplă, cu sare sau cu sos de soia, până la forme mai complexe, cu aroma de creveți sau de spanac.

Pentru prepararea ramen-ului avem nevoie de :

-tăieței chinezești, de la Mega Image sau Ki-Life în Amzei

-pasta de miso (de preferat, dar nu absolut obligatorie; se găsește tot la Ki-Life în Amzei) – pasta miso este un element de bază al bucătăriei japoneze. Ea se prepară prin fermentare din orez sau soia, sare și ciupercă kojikin, este sărată și aromată, bogată în proteine, vitamine și minerale și vine tocmai din epoca feudală a Japoniei. Cu pasta miso se fac supa tradițională (miso-shiru), sosuri pentru carne, murături (da, legumele se marineaza intr-un amestec specific, foarte diferit de otet si zahar), se poate condimente aproape orice mancare;

-usturoi;

-sos de soia; vă spun un secret: cele mai bune sosuri de soia sunt Kikkoman si Yamasa, ambele cu tradiție în Japonia și disponibile și în România, în supermarketuri sau la Ki-Life.

-toppings (aici ajungem la partea cu „vezi că ți se strică în frigider”, putem folosi bacon, mușchiuleț, ou fiert, ciuperci, ceapă verde, pe care o recomand călduros);

– optional, foi de nori (alge marine, folosite la sushi de obicei). Eu le ador fiindcă dau un gust specific, nu sunt grețoase absolut deloc (sunt uscate, au gust de chipsuri prăjite, cum spune prietenul meu :))

Prepararea este extrem de simplă și nu răpește timp mai deloc (practic se aruncă toate în oala cu apă și se pun topping-urile):

-măsurăm apa astfel încât să umplem două (sau mai multe :P) boluri medii și o punem la foc mediu;

– daca avem pastă miso (ar fi divin!), adaugam câte lingurițe preferăm, în funcție de cât de intensă și de sărată dorim să fie supa pentru ramen (eu pun de obicei 2 linguri), amestecăm ca sa se „topească”;

– punem usturoiul zdrobit;

– adăugăm taiețeii și așteptăm aproximativ 10-15 minute până se înmoaie bine, nu e nevoie să fiarbă ca pastele

– când tăiețeii sunt făcuți, se pun împreună cu supa în boluri și se acoperă cu topping-urile preferate (eu îmi pun întotdeauna ceapă verde și afumătură, îi dă un gust mai aproape de casă 🙂

Se servește aburind.”

Mmmmm,dragilor, o minunăție! Misaki-chan deja m-a servit cu un bol, că vedea că tot dau târcoale p-acolo… Este ceva de vis, vă rog să încercați și voi!

Abia aștept să văd ce avem la desert, că Misaki deja s-a apucat de el acum. Ia să vedem despre ce e vorba, să o ascultăm:

”În ultima vreme am devenit expertă în ciocolata de casă. Iese aproape „gumată”, chewy, o textură care-mi place extrem de mult, cu o consistență fantastică, foarte diferită de ce există în comerț.

Ingredientele sunt simple:

-lapte praf, de preferat Rarăul (se găsește la Carrefour), 1 cutie

-zahăr brun, nerafinat (mi se pare mai intens gustul ciocolatei și e și mai sănătos decât cel alb, rafinat) – 250 de grame (foarte dulce pt gusturile mele, eu pun numai 150-180 de gr);

-unt cu 80% grasime (eu folosesc Mili sau President);

– 2 linguri de cacao;

-esență de vanilie, opțional;

Cum are atât de puține ingrediente, cu cât sunt mai bune calitativ, cu atât mai delicios iese produsul final.

Într-o crăticioară punem apă (2 căni sau cât este indicat pe pachetul de lapte praf) și zahărul brun. Amestecăm până se topește zahărul, dar nu lăsăm să fiarbă. Adăugăm untul și așteptăm  2-3 minute să se topească și el. Apoi adăugăm esența de vanilie și laptele praf în ploaie amestecând continuu. Spre sfârșit adăugăm și cacao, compoziția se leagă și arată ca o cocă aproape. Eu nu las să fiarbă aproape deloc fiindca nu vreau să se întăreasca foarte tare. O răsturnăm într-o formă/tavă/castron și o băgăm la frigider unde o ținem cât ne ține pe noi voința de a nu o devora.”

Auhhhh… au trecat deja cinci minute… S-a dus naibii voința mea! Vreau ciocolată de casăăăăă! E așa de bună!

Din păcate, nu am poze din bucătărie, ne spune Misaki, dar vă atașez niște poze descriptive.

Ahhh, ce zi minunată… Specialități de excepție, nemaipomenite. Ar merge și ceva ambianță sonoră, nu? Ia să vedem ce dedicații muzicale ne propune Misaki-chan:

”La capitolul muzică, am șansa să vă împărtășesc o mare dragoste față de pian și de doi artisti japonezi:

Ryuichi Sakamoto:

si Keiko Matsui:

 

Foaaaarte frumos dragii mei! Ei, piesele astea au completat  de minune ziua superbă de astăzi.

Mulțumim frumos invitatei noastre de azi! Arrigato, Misaki-chan! Totul este pregătit și gata de servire pe terasa Cantinei. Și, da! Instalația de făcut valuri în piscină lucrează perfect! Așa că pe lângă costumele  de baie, puteți veni și cu surfurile! Aiii,ce minunat! Vă aștepăm cu draaaag! Distracție maximă și poftă mareeee!

Anunțuri

Ce mi-a spus aseară motanul Stanislas. Dovlecei cu maioneză. Cremă de piersici

Iulie 27, 2010

„Gătește cu suflet așadar, pentru a însufleți mâncarea. Astfel, o dată cu bucatele îmbietoare, vei dărui celor dragi o parte din dragostea ta.”

Marele Rețetar – Pilde – Cap.3 Ver.23

 

Ufff… M-a toropit de tot căldura asta, ce să zic… Mă pregătisem ieri să montez instalația aia de făcut valuri în piscină dar am zis să încep cu o pauză. Și uite așa m-am așezat pe șezlong, la umbră și am făcut o pauză luuuuuuungă de tot. Până aproape de înserat, când m-au trezit greierii care dădeau o petrecere prin iarbă pe undeva. Aproape amorțisem. M-am întins un pic și m-am așezat la loc, am zis că m-am trezit la momentul potrivit pentru a contempla luna și stelele pe cerul întunecat și senin… Foaaarte artistic. Și cum stăteam eu așa letargic, în profundă contemplație, apare lângă mine motanul Stanislas ronțăind cartofi prăjiți din bolul lui preferat, cu atâta poftă de parcă erau ultimii cartofi prăjiți din istoria mutimilenară a omenirii. Ufff.. nesuferitul! Cum știe el să strice momentele astea lirico-poetice de mare artă! Când eram pe punctul să-l gonesc de lângă mine cu un „zât” sănătos, motanul îmi întinde cu lăbuța un cartofior prăjit, crocant și auriu: ” Vrei? Sunt tare buni!” zise el cu vocea miorlăită. Ahhh… cum știe el să profite de faptul că-s pofticios… Am luat un cartofior, doi, ce să zic… Mergeau la fix cu berea din halbă! „Ce e, Stane, îl întreb eu mai îmbunat, te simțeai singurel?” Motanul ronțăia de spor cartofiori și privea fix undeva dincolo de linia de orizont. ” Se apropie furtuna”, miorlăi el. Cerul era senin, iar stelele străluceau atât de puternic încât puteai să citești la lumina lor scrisul acela mărunt de la subsolul unui contract de credit bancar. ” Ce furtună, visezi tu, băi motane? Unde ai aflat de ea, pe net?” Stanislas se întinse leneș și spuse: „Nu, frate, sunt alte semne, e altfel de furtună…. Vine pericolul, asta vroiam să-ți spun…” Hait, pericol, auzi! Cum adică pericol, aici la Cantina Socială? Ce, vin șoarecii să ne pape din debara, sau cum? Stanislas se așeză în fața mea și începu să-mi povestească tacticos : ” Știi, anul trecut ai aflat niște lucruri… acum cred că este momentul să afli mai multe…” Hait, zic, ia să vezi acu dezvăluiri de secrete incendiare mai ceva ca-n serialu LOST! Stanislas luă aer în pieptișoru lui de motan dolofan și începu povestea. Hai să v-o zic și eu vouă, să văd dacă am înteles despre ce este vorba:

Cică acu mulți-mulți-foarte mulți ani în urmă, niște bucătărese cu aere de vrăjitoare au adunat toate rețetele culinare minunate din lume într-o carte mare și groasă pe care au numit-o Marele Rețetar. După ce au terminat de scris cartea asta, ele s-au autointitulat Surorile Bucătărese ale Ordinului Salatierei și au jurat că vor apăra pentru totdeauna secretele Marelui Rețetar. Șefa Ordinului se numește Marea Sălătăreasă. De-a lungul timpului, pentru a nu fi descoperit, Rețetarul ăsta și-a tot schimbat locația pentru a nu fi descoperit de „ceilalți”. Periculos tare, Rețetarul, zic. Cică acolo, printre rânduri, s-ar găsi o formulă secretă care ar duce la crearea condimentului perfect, care pus în mâncare, ar prelungi foarte mult viața. Interesant, nu? Așa zic și eu. Eh, fraților, dar asta nu e totul… Cică tanti Jeni și Miruna ar fi și ele membre ale ordinului Salatierei, adică și ele sunt Surori Bucătărese cum ar veni. Și mai mult decât atât, Marele Rețetar se află ascuns aici, la Cantina Socială, departe de privirile Baronului cel rău și al agenților lui… Dar după cum spune motanul Stanislas, cică baronul ăsta s-a cam prins că rețetarul e aici și va trimite gașca lui de agenți să-l fure. Ufff… Asta mai lipsea!

Azi l-am rugat pe Stanislas să-mi arate Rețetarul. Ahhh… nici nu m-am gândit că e ascuns… exact în locul Acela! Nu, nu vă spun unde, e, că nu pot. Însă mă voi uita în fiecare zi să văd dacă este la locul lui și, da, voi răsfoi prin paginile lui galbene și vechi, scrise pe pergament. E uluitor!

Eiiii, dar să vedem ce bunătăți avem azi. Ceva simplu că pe căldurile astea, tanti Jeni nu prea are chef să se bronzeze la cuptor. Uire așa, dumneaei s-a gândit să ne răsfețe azi cu niște dovlecei cu maioneză. Buuuuuuni de tot! Tanti jeni curăță dovleceii, apoi îi taie în jumătăți, pe lungime și le scoate miezul și semințele cu lingura. Îi pune apoi la fiert, bolborosit, vreo 20 de minute. După ce îi scoate de la fiert și îi lasă la scurt și la răcit îi taie cubulețe. Tanti Jeni prepară apoi maioneza, la care adaugă sare, zeamă de lămâie și muștar, pentru a fi mai picante,așa. Pentru o aroma absolut devastatoare, dumneaei mai adaugă și mărar tocat mărunt de tot. După ce maioneza aurie este gata, adaugă cubulețele de dovlecei și amestecă ușor să nu se zdrobească șiornează platoul cu măsline și felii de gogoșari. Mmmmm… ce minunăție, dragilor! Se serveștecu focaccia proaspăt scoasă din cuptor. Un deliciu, dragilor, un deliciu!

Miruna ne pregătește și ea un desert bun și răcoros….. Mmmmm… Cremă de piesici! La 500de grame de piersici bune și zemoase, ea mai folosește patru ouă, 150 de grame de zahăr, o jumătate de pahar de vin și două foi de gelatină. Miruna curăță cu delicatețe piersicile, apoi le pune la fiert cu vinul și zahărul, până obține un puree mai gros. Adaugă apoi gelatina dizolvată în apă și gălbenușurile de la ouă. După ce ferbe, o lasă la răcit și adaugă apoi albușurile battue spumă, cu telul,evident. Se amestecă totul bine, bine, se pune în cupe și apoi se bagă la frigider. Ahh, dragilor nici nu se putea un desert maii bun și răcoros pentru ziua asta călduroasă!

Cam asta e pentru azi, dragilor. Promit că azi instalez aparatul ăla de făcut valuri că m-a apucat cheful de muncă, cam neobișnuit pentru mine, recunosc. Vă așteptăm cu drag! Eu între timp, mă duc să văd dacă Rețetarul ăla mai e în siguranță, acolo, în ascunzătoarea lui. Uffff… oare ce pericole ne așteaptă? Nici nu vreau să mă gândesc… Voi să stați liniștiți că am eu grijă să nu se întâmple ceva rău cu Cantina, tanti Jeni și Miruna! Haideți, veniți la bunătăți și distracție! Poftă mareee!

Hmmm… hai să visăm un pic și la stele… ce ziceți?

 


Guest-Star Day: Întoarcerea lui Pataphyl!

Iulie 22, 2010

Păi, da, acu trebuie să vă explic unde am lipsit noi toată săptămâna, nu? Să nu credeți că am fost în vreun concediu, ceva, că nu-i așa. Am fost într-o călătorie de recuperare să știți, mai ceva ca „Odiseea” lui Homer, „Baltagul” lui Sadoveanu sau „Saving private Ryan” a luu… mă rog, a lu ăia care l-au făcut. Păi, după cum știți, acu o săptămână am avut un Guest-Star Day puțin mai diferit, cu Pataphyl, invitatul nostru, reținut la Vama Aeroportului pentru posesie ilegală de condimente mexicane. Bietul de el a fost exploatat la maxim de vameși, gătind pârjoale condimentate cu praf de chili până a doua zi pentru tot departamentul Vămii. Ai naibii, nici măcar o pârjoală nu au dat pentru noi, măcar să știm și noi cum au ieșit. Noooo, nici una, băi, fraților! Mai mult, după ce l-au pus pe Pataphyl să spele vasele, l-au suit în primul avion înapoi spre US of A . Credeți că aventura s-a terminat aici? Nuuuuu… Pentru că Pataphyl nu a ajuns acasă! Și nu aveam nici un semn de la el… Nimic… Drept pentru care, tanti Jeni a hotărât să plecăm într-o călătorie de căutare a lui Pataphyl… Și l-am căutat… Și l-am căutat… Prin Nord… Prin Sud… Est… Vest… Dar fără nici un rezultat! Ne gândeam, deja,că Pataphyl al nostru a dispărut ca naufragiații ăia din LOST… Și ce credeți? Când nu mai aveam nici o speranță de a-l găsi pe Pataphyl ieri primim un mesaj de la dumnealui, pe e-mail, în spam:

Tanti Jeniiii!… Mirunaaaa!… Gheoooooooo!…. Sînt eu, Lăscărică Pataphyl… Mare confuzie, mare mister, chestia aia cu praful de chili era praf în ochi, v-au intoxicat vameșii, mai ales șeful lor Rousseau, în acte „le douanier Rousseau”! Pîrjoalele nu erau cu praf de chili, erau cu usturoi, dar n-au vrut să se afle că din cauza asta li s-au anulat intransigenților abonamentele la Operă unde s-au dus in corpore cu consoartele după ce lichidaseră cîteva lighene cu aromatul produs – tămbălău mare, mai ales că Violeta a leșinat pe bune, se pare definitiv…

Încurcături și după aia, căci cînd să mă deporteze, un gang de pirați somalezi au doborît aeroplanul cu sarbacanele și m-au închis în burta sinistrului lor vapor. Nimic de mîncare, nimic de băut, de jale am început să cînt la frunză – erau niște saci cu frunze pe care scria Made in Columbia, după o vreme am observat un copîrșeu într-un colț:

Mateloții pun la cale

Un coșciug ornat cu cale…

Pe sicriu (am observat bine a doua zi) stăteau călare Johnny Depp, Michael Jackson și Ceaușescu care silabiseau numele încrustat pe capac: E-lo-di-a…

Au mai trecut cîteva zile și mă simt foarte slăbit, noroc că nu mi-au luat iPad-ul ascuns sub maieu. De fapt e bine că am slăbit, căci în cîteva ore evadez pe sub ușă. Gardianul n-o să mă observe, căci oftează necontenit ascultînd cu ochii înlăcrimați următorul cîntec:

Pe mîine: Tomorrow is another day, vorba tinerei Scarlett O’Hara – de fapt uitasem să vă spun că nu știu să înot, deci voi părăsi nava pe aripile vîntului, Doamne Ajută! :)”

Și iată așadar, cum apare Pataphyl al nostru azi în zbor, cu un deltaplan improvizat din niște panglici late ale lui Moebius, întrețesute cu polinoame de gradul trei și propulsat de o combinație ingenioasă de rotor, gradient și divergență a unor funcții definite de șiruri recurente. Știți doar că Pataphyl se pricepe la chestii d-astea fiind matematician… În sfârșit, priviți! Pataphyl apare aici la Guest Star Day! Ah, genial! Uraaa!

Pataphyl se pregătește să aterizeze… de fapt nu, amerizează, că nimerește exact în mijlocul piscinei, în aplauzele noastre furtunoase! Putem comunica acum turnului de control că „The Eagle has landed”. Splendid! Pataphyl iese din piscină și, escortat de tanti Jeni și Miruna se așează ostenit la o masă de pe terasa Cantinei…. Bietul de el, e așa de slab încât nu era nevoie să vină cu deltaplanul, putea să se trimită pur și simplu prin fax!

Eiiii, dar cafeaua puternică și aromată a lui tanti Jeni l-au întremat repede pe invitatul nostru care, iată, acum este fresh și gata să răspundă întrebărilor lui tanti Jeni:

TJ: Ce fel de mâncare îți lipsește din România acolo, în îndepărtata Americă?

Pataphyl:Cașul de oaie și alte cîteva… varii mirodenii, ștevie pentru stufat, lobodă pentru înroșit borșul, hasmațuchi pentru parfumat salate, din astea…

TJ: Ce fel de mâncare american ți-ar lipsi dacă ai veni în România?

Pataphyl: Păi realitatea-i că nu mi-ar lipsi, de fapt ar trebui mai întîi să mă-ntorc și să stau multă vreme așa că mă-ntorc și zic: Nu răspund decît în fața Marii Adunări Naționale!

TJ: Americanilor le place ciorba de burtă? Dar mititeii?

Pataphyl: Ăia cu care am încercat nu s-au entuziasmat la ciorbe/borșuri, ciorbă de burtă am găsit la un restaurant românesc în Queens NY, nu era grozavă… Mititeii presupun că da, am făcut și eu, le-am dat și s-au dus ca nimica!

TJ: Care e cea mai bună specialitate gătită la un restaurant românesc din NJ?

Pataphyl: Mister total, am nimerit odată la un restaurant din NJ pe lîngă Trenton, scria că au specialități românești, am mîncat un gulaș – onest, dar nu grozav. Din păcate n-am ajuns prin zone populate mai compact cu români, poate-or fi pe acolo restaurante carpato-danubiano-pontice mai multe. Am găsit cum ți-am zis în NYCity, nimic remarcabil, ca să folosesc un eufemism. Prin mai se face Ziua României în Lower Manhattan, am fost de 2-3 ori, mititei (unii buni!) și cam atîta…

TJ: Care bere e mai bună: Budweiser-ul american, Budweiser-ul cehesc sau berea de Păcurari? ( am aflat de berea asta de la Georgiana din Iași)

Pataphyl: Nenea doctoru nu mă lasă, așa că răspund din ce-am aflat de la alții: aia cehească, la nevoie Stella Artois sau Corona, sau nemțească… Cică Samuel Adams (făcută pe lîngă Boston) e bună, majoritatea cică se încadrează în categoria pișvaser 🙂

Mda, complicat cu berea asta, probabil contează mult de la a câta sticlă te convingi dacă e bună sau nu… în fine!

După ce ne-a ținut o săptămână în suspans cu pârjoalele alea, iată-l acum pe Pataphyl intrând în bucătăria Cantinei și punându-și șorțul.

„Multe chichireze bucătărești am învățat de la bunica, ne explică Pataphyl, de la mama desigur, dar și de la mătușile mele, care m-au învățat avant la lettre cum să dau gust legumelor insipide & apoase din NJ aka Garden State, cărnii cu hormoni, E-urilor și altor vitamine. Așa că am suficient curaj să-mi risc existența folosind instrumente de mare risc, precum aragazul, cuțitele, răzătoarele și alte instrumente de distragere la masă. ”

Dar să-l vedem cum prepară vajnicul nostru Pataphyl, pârjoalele alea, că deja mi-e o foameeeee….. Ia fiți atenți:

„Așaaa… O să vă povestesc despre bucătăria creativă și recreativă, teoria bimilenară (căci e cunoscută de „suspinatul” încă din mileniul trecut) precum și practica maglavaisului de pîrjoale moldave peizane ad-hoc. Despre cuvîntul maglavais, inexistent în DEX online dar prezent în dicționarul urban spun doar atât: rușine domnilor lingviști! Bunica (decedată în 1964) îl folosea fără prejudecăți și n-a vrut niciodată să trăiască la oraș. Buuunn, dar să trecem la treabă.Maglavaisul de pîrjoale economice se face din: carne tocată – să zicem o livră sau juma’ de kil funcție de continent (prefer porcul, care-i cea mai bună pasăre), merge și amestec – pe aici găsesc tripleta porc-vită-vițel. Carnea să fie mai bine mai grăsuță decît prea macră. Funcție de gust se adaugă mai multe sau mai puține legume crude tocate mărunt (răzătoare, mixer, manual = irelevant) : 1-2 morcovi mărișori, 1-2 cartofi potriviți, 1-2 cepe, ceapă verde, frunze de pătrunjel fraged. Tot legume sînt și niște felii de franzelă uscate, muiate apoi stoarse, astea asigură textura pufoasă a interiorului fierbinte al pîrjoalei finale. Se zvîrl toate astea într-un lighean de tablă, se presară muuuuult piper negru măcinat și sare după gust, se frămîntă, apoi ultimele legume: niște ouă (4-5, desigur fără coajă !) pentru legat compoziția, și ce-i mai important, mult usturoi pisat – o căpățînă mare e un bun început pentru cei cu regim sever și bilete la Operă. Se dă la rece amestecul, între timp se curăță cartofii pentru piureu, apoi se fierb în apă cu sare. Cînd ochii mesenilor încep a licări de foame se scoate tigaia aia mare în care se pune mult ulei care se încinge la foc mai mult iute decît domol. Se fac gogoloaie de maglavais (cît nuca pentru chifteluțe, cît oul mărișor pentru pîrjoale) care se tăvălesc prin pesmet și se aplatizează, se prăjesc în uleiul încins pe ambele părți pînă se rumenesc frumos, mofturoșii le pot scoate pe un șervet absorbant ca să « îndepărteze excesul de ulei », ceea ce după mine e o prostie, mofturoșii să-și facă lapte degresat cu orez. Bun înțeles, n-am uitat de piureu, am strecurat bine cartofii fierți, am aruncat jumate de baton de unt (sînt patru batoane la livră), apoi i-am mărunțit bine, dacă n-ai sculă manuală de zdrobit, merge cu furculița, vezi să nu rămînă gogoloaie. La urmă niște lapte să se facă pufos, că de gustos nici nu se pune problema. Merge cu salată, cu gogoșari în oțet, cu ardei copți, cu murături. Merge cu pîine sau cu mămăliguță, de băuturi vă ocupați voi căci eu mă mulțumesc cu near beer O’Doul’s. ”

Ahhh, fraților ! N-ați păpat voi pârjoale așa de buneeee, vă garantez ! Aromate… crocante la exterior… pufoase în interior… ceva sublim ! Mai că-mi vine să zbor fără deltaplan !

Ia să vedem ce dedicații muzicale ne propune invitatul nostru :

„La recomandări muzicale, faza cu ierburile de contrabandă, aș recomanda „La mauvaise herbe” de și cu Brassens:”

„… iar pentru bere, fie și fără alcool, e bun un Brel:”

 

Eh, dragilor, hai că până la urmă am dres-o ! Cel mai lung Guest-Star Day din istoria Cantinei Sociale se apropie de final… Mulțumim lui Pataphyl pentru ziua aceasta frumoasă, pentru minunatele pârjoale și că a înfruntat atâtea pericole pentru a ajunge, în sfârșit, la noi la Cantină !

Vă așteptăm cu drag, fraților ! Luați-vă după mirosul irezistibil de pârjoale… Eu mă duc să mai mă uit la deltaplanul ăla, deh, curiozitate de inginer… Poftă mare și distracție plăcutăăă !


Guest-Star Day: Pataphyl

Iulie 15, 2010

Dragelor și dragilor, astăzi e o zi absolut minunată!  Soarele strălucește pe cerul albastru și senin,apa din piscină este limpede și tocmai bună de scăldat! Ce să mai, este o zi perfectă pentru Guest-Star Day, nu-i așa? Esteeee! Să-i urăm, așadar,  bun venit invitatului nostru de astăzi la Guest-Star Day: Pataphyyyyyyyl!!!

Cum? Încă nu a sosit? Tanti Jeni și Miruna stau la intrarea Cantinei și se uită la ceas… ce-o fi cu Pataphyl de întârzie? Om serios, punctual, de altfel,prietenul nostru, dar ținând cont că vine tooocmai de departe… da, dragilor,Pataphyl vine tocmai din ”US of A”, să știți! Mai exact din Mount Ephraim –  New Jersey, acolo unde invitatul nostru, pe numele său Andrei Rugină, lucrează ca profesor la Universitate, deci, în domeniul educației. Asta după ce ani buni a fost profesor la Universitatea din Iași și a colaborat cu nume mari ale matematicii românești, precum Grigore Moisil… dar mai bine ne dă el detalii când o veni, că trebuie să apară din clipă în clipă… ce-o fi cu el? După cum știți, Pataphyl are pasiuni comune cu tanti Jeni: hocheiul și baseball-ul și a petrecut multe nopți împreună cu noi comentând diverse meciuri din NHL și MLB, pe pagina noastră specială ” Crosă, puc și alte mingi”… Este de asemenea și pasionat de bridge, jucând în tinerețe în diverse competiții naționale… Dar ce-o fi cu el,văd că are și mobilul închis… Hmmm… Hai să vă mai spun că de ceva vreme scrie ca și co-autor pe blogul Patrupezilor buni

Ahh, sună telefonul! Ăla fix, care te trezește din morți! Că tanti Jeni, amatoare de chestii ”vintage” are instalat în bucătărie un telefon din acela negru, de ebonită, cu disc care țăcăne și clopoței argintați care sună mai ceva ca ”Big Ben” la ora exactă. Hai că fuge tanti Jeni să răspundă…

–          Alo?

–          Alo… Sărumâna, tanti Jeni… sunt io Pataphyl…

Se aude tare prin receptorul acela, zici că-i pe speaker… Ia  să auzim mai departe….

–          Pataphyle, mamă, pe unde ești? Ți-am zis, de la stația de tramvai faci la dreapta….

–          Stai, tanti Jeni, că nici n-am ajuns acolo… sunt încă la Aeroport… m-au arestat ăștia de la Vamă…

O văd pe tanti Jeni roșind brusc…

–          Dar ce ți-au găsit, frate, prin bagaje? Crosa de hochei cu autograful lui Ovechkin? Șapca de baseball cu Phillies? Sper că nu le-au confiscat…

–          Nu, nu,tanti Jeni, spuse Pataphyl, cumva speriat, e vorba de pudra aia de chili…. Condimentul acela mexican pe care vroiam să ți-l fac cadou… L-au dus ăștia să-l studieze la laborator, au zis că-s droguri… Poți să-mi aranjezi un avocat?

Tanti Jeni se înfurie brusc și zise:

–          Dă-mi-l pe șeful de la Vamă!

Trecu un minut…  la celălat capăt al firului se înființase Șeful de la Vamă:

–          Da, doamnă, spuneți. Ce aveți de declarat în apărarea infractorului?

–          Domnu Șef, fii atent aici la mine… , (tanti Jeni făcea eforturi să rămână calmă), ce droguri ai găsit frate la omu ăsta: Acela e praf de chili, e un condiment mexican foarte popular, făcut din praf de chili uscat, amestecat cu oregano și chimen… Ți-aș mai spune că există mai multe variante de praf de chili, cum ar fi Chipotle, mai picant așa, care are în componență și jalapeños afumat, dar știu că-mi bat gura de pomană. Dați-i drumul omului ăluia imediat. I-me-di-at, auzi?

Șeful de la Vamă era oarecum circumspect:

–          Doamnaaa.. Jeni… și ce face domne cili ăsta de care zici mata? E drog de se bagă-n mâncare? Cum dovediți că e aliment?

–          Fii atent aici, zise tanti Jeni, Pataphyl e expert în prepararea pârjoalelor moldovenești. O să-ți explice cum se pune condimentul acesta în pârjoale că doar asta trebuia să gătească azi, aici, la Cantină, ufff…

Șeful de la Vamă, se gândi un pic, apoi spuse:

–          Aha, gătește pârjoale, deci? Hmmm… tot e bucătăreasa noastră în concediu două săptămâni… Uite cum facem: dacă domnu Pataphyl face pârjoale moldovenești condimentate cu praf de chili din acesta, pentru toooot personalul Vămii din Aeroport, scapă. În sensul că rămâne aici până prinde cursa de mâine, când are bilet de întoarcere.

Și uite, așa, vajnicul nostru Pataphyl, în loc să gătescă pentru noi aici la Cantina Socială, prepară pârjoale moldovenești condimentate cu praf de chili, la bucătăria Vămii din Aeroport… Pfuaaaa…

Hai că trag o fugă să-l ajut și eu și să aduc câteva castroane de pârjoale pentru voi aici la Cantină.

Până una, alta, ascultați o piesă de Ada Milea, foarte dragă invitatului nostru de azi și așteptați cuminți până vin cu pârjoale, da?

Dar până mă întorc, puteți să vă serviți cu bere la halbă, dozatorul fiind deja scos pe terasă. Miruna vă așteaptă cu sucuri naturale și înghețată, dacă doriți și de asemenea vă sfătuiesc să nu vă uitați costumele de baie. Piscina e tocmai bună de scaldă!

Ah, ce zi încurcată… Sunt sigur că Pataphyl va reveni la Guest-Star Day cu altă ocazie și fără alte incidente! Hai că mă duc să-l ajut pe Pataphyl și să vin cu pârjoale minunate preparate de dumnealui. Să fiți cuminți, dragilor, da?


De ziua Franței

Iulie 14, 2010

Oh, da, să vă povestesc! Intru eu azi voios în bucătărie și o găsesc pe tanti Jeni fredonând o șansonetă și meșterind de zor la ceva bun. Șansonetă? Azi? Ce s-o fi întâmplat? Când mă uit la calendarul de deasupra cuptorului,îmi dau seama: e 14 iulie, fraților, ziua Franței! Și doar știți cât de mult ține tanti Jeni la ziua asta, poate vă aduceți aminte de anul trecut

Păi, da, are dreptate dumneaei să sărbătorim ziua Franței: ia gândiți-vă voi ce ne-am fi făcut fără aportul covârșitor adus de francezi artei culinare. Cum ar fi fost bucătăria fără „cremes”, „rattatouiles”, „milles feuilles”, „clafoutis”, „escalope”, „beaucoup de sortiments de fromages”, „chateaubriand”, „fondue”, „chocolat” și alte minunății gastronomice? Ce ne-am fi făcut fără „vin de Burgundie”, „vin de Bordeaux”, „cognac” sau „champagne”? Cum am fi spus astăzi „bon apetit”? Păi vedeți? Arta culinară ar fi fost atât de săracă…

Dar să vedem cum omagiază tanti Jeni ziua asta minunată: ahhh, dumneaei prepară un delicios ratattouille de vară! Super! Ia fiți atenți: la 300 de grame de vinete, dumneaei mai combină 300 de grame de dovlecei, trei ardei grași ( unul roșu, unul galben și unul verde, precum semaforul), două cepe, 300 de grame de roșii, o linguriță de rozmarin, doi căței ham-ham de usturoi, vreo 10 linguri de ulei de măsline și prietenii nelipsiți, sarea și piperul. Buuuun…. După ce spală legumele bine și le curăță, tanti Jeni se apucă de ciopârțit și bucățălit: vinetele cubulețe, dovleceii feliuțe, ardeii fâșiuțe ( fără semințe și cotor), roșiile decojite și tăiate cubulețe. Ceapa se taie cubulețe mici iar usturoiul se pisează. Tanti Jeni pune apoi într-o oală un strat de vinete, unul de legume,încă unul de vinete și unul de legume, terminând cu unul de vinete. Fiecare strat se presară cu verdețuri, ceapă și usturoi. Oala se acoperă și se pune apoi la foc mediu vreo 20 de minute. După ce este gata, se servește „avec” rozmarin. Ahhh, exquisite, mes cheres amis! Exquisite…

„Notre chere Mirouna la douce” ne pregătește și ea ceva „tres tres special” și anume un delicios clafoutis cu caise. La 500 de grame de caise fără sâmburi, dulcea noastră colegă mai folosește două ouă, 150 de grame de zahăr pudră, două gălbenușuri de ou, 250 de mililitri de lapte,250 de grame de frișcă nebătută, 60 de grame de maizena, două vârfuri de cuțit de scorțișoară pisată, 50 de grame de fistic nesărat și 40 de grame de unt. dacă nu știți ce este maizena,vă spun eu, că tocmai am aflat de la Miruna: maizena, sau zeamilul, este făină de porumb. Caisele fără sâmburi se taie în patru și se prăjesc în unt, la foc iute, împreună cu 50 de grame de zahăr, amestecând continuu. Se unge forma cu unt, se presară zahăr pudră, și se pun caisele în ea. Ouăle se bat împreună cu gălbenușurile și cu restul de zahăr pudră, adăugând apoi frișca și scorțișoara. Se bate totul bien cu telul și se adaugă treptyat maozena diluată în preaqlabil cu laptele rece. Buuunnn… Aluatul obținut se toarnă peste caisele din formă și se pune totul la cuptorul preîncălzit la 210 grade Celsius, pentru aproximativ jumătate de oră. După ce este gata, se presară deasupra fisticul și gataaa! prăjiturica este gata de servitor! Mmmmm… tres tres delicieux!

Dragilor, vă invităm așadar să gustați aceste bunătăți mirobolate pregătite special de ziua Franței. EU mă duc să scot din pivniță vinul de Burgundia și să-l pun în carafe. Până ajungeți hai să ascultăm ceva frumos și franțuzesc, deopotrivă:

Bon apetit, mes amis!


Ciorbiță de cartofi cu smântână. Prăjitură de caise

Iulie 13, 2010

Ahhh… stați să mă dezmorțesc un pic… E deja marți, nu? Bănuiam eu ceva… Păi, nici nu știi cum s-o mai dregi, nene! Ziua de duminică e final de săptămână, nu? Și lunea e început de altă săptămână, nu? Păi nu trebuie sărbătorite amândouă, ia ziceți voi? Adică pe lângă week-end să fie și week-start, ca să fie corect! Ahhh, ce creativ mă face lenea asta! Că veni vorba de lene, să vedeți ce am făcut ieri: cuprinși de febra Cupei Mondiale la fotbal, a cărei finală a fost câștigată ( pe merit, zic eu) de Spania, ne-am gândit să organizăm și noi Cupa Mondială de lenevit. Evident, am trecut direct la finală, pentru că leneși mai mari decât motanul Stanislas și cu mine, n-am întâlnit. Și am lenevit noi o oră, două… trei… care mișca primul pierdea. Și s-a făcut seară… Al naibii motan ziceai că-i letargic! Până la urmă, recunosc, am pierdut în prelungiri, adică puțin după miezul nopții și Stanislas este acum oficial, campionul mondial al leneșilor din lumea-ntreagă, primind de la tanti Jeni Cupa, sub forma unui bol mare plin cu cartofi prăjiți. Că taaare mult îi mai place motanului ăstuia să ronțăie la ei. Acum campionul așteaptă challengeri… Dacă vreți să vă băgați, antrenați-vă bine înainte, știu eu ce zic!

Dar finala crâncenă de ieri nu a rămas fără urmări: m-a cuprins o foameeeee… pentru că deși nu depun un efort semnificativ în a lenevi, fiind starea mea naturală, consum multe calorii. Nu știu cum naiba. Hai să mă duc fuguța la Cantină că deja se apropie prânzul și e musai să pap ceva bun!

Ah, fetele mele dragi sunt deja în acțiune la bucătărie… E plin de mirosuri și arome apetisante pe-aici, ia să vedem noi ce meniu avem azi:

Tanti Jeni prepară o minunată ciorbiță cu cartofi și smântânică…. Păi la 5-6 cartofiori măricei, tăiați cubulețe, dumneaei mai combină la ciorbica asta trei fire de ceapă verde, un ardei roșu, unul verde, niște sos de roșii, un morcov, un oușor, 200 de grame de smântânică și 750 de mililitri de borș. Așaaaa: după ce legumele tăiate și feliate se călesc un pic în ulei, se toarnă apă peste ele și se lasă la fiert vreo zece minute. Se adaugă cartofii și se lasă la fiert până fierb și ei. La final se adaugă un pic de sos de roșii, borșul clocotit și smântâna care a fost în prealabil bătută cu oul și puțină zeamă din fiertură, să nu se taie. La final, tanti Jeni presară cu grație pătrunjel și leuștean, proaspăt tocate, pentru a ne răsfăța simțirile olfactive și gustative… Mmmmm.. o minunăție de ciorbică, dragilor, acrișoară atât cât trebuie!

Mirunica noastră cea dulce ne răsfață azi cu o delicioasă prăjitură cu caise. Minunat! La 250 de grame de făină, ea mai pune în combinație 250 de grame de zahăr, șase ouă, un plic de zahăr vanilat, un plic de praf de copt, șase linguri de lapte călduț și evident, caise, vreo 800 de grame. După ce spală bine și taie în bucăți mici caisele, Miruna separă ouăle și bate albușurile spumă. Gălbenușurile se amestecă bine cu zahărul, bine, bine de tot, apoi se adaugă zahărul vanilat, făina și praful de copt. După ce se omogenizează totul, se adaugă, amestecând continuu, laptele călduț și albușurile. Aluatul astfel format se pune într-o tavă și se presară deasupra bucățile de fructe, care se scufundă încet și foarte poetic în oceanul de aluat. Se pune tava în cuptorul preîncălzit la 160 de grade Celsius și se lasă acolo la copt vreo trei sferturi de oră, timp în care ne răsfățăm cu mirosul minunat ce vine din cuptor… Ahhh, au și trecut 45 de minute? Miruna scoate prăjitura din cuptor, fierbinte și pufoasă… Abia aștept să se răcească un pic să gust din ea…

Cam asta e pentru azi, dragilor. Pe mine mă găsiți pe șezlong, cu o halbă de bere lângă mine. Trebuie să mă antrenez să-mi iau revanșa, nu? Vă așteptăm cu drag, poftă mareeeee!


La aniversare: un an de Cantina Socială

Iulie 9, 2010

Offf, dragii mei ( era să zic ”fragii mei”, deci am pofte, da?)… Sunt cuprins de o emoție nesfârșită. Copleșit chiar. Am început textul ăsta de vreo 10 ori, noroc că Word-ul are o gumă specială și șterge tot fără urme. Păi să vă explic de ce sunt așa emoționat: acum un an pornea la drum Cantina Socială. Da, avem un an de activitate, mai exact de pe data de ” iulie 8th, 2009 la 12:17 pm”, când s-a generat automat postarea ”Hello, world!”. Nici nu știu când a trecut anul ăsta, pe bune. Simt că sunt aici la Cantina Socială încă de la începutul timpului și că le cunosc pe tanti Jeni și Miruna de o veșnicie. Iar cel mai important lucru este că aici mi-am făcut mulți prieteni dragi: pe voi, cei care citiți și vizitați Cantina Socială de câte ori aveți ocazia.

Îmi găsesc greu cuvintele, însă consider că acest moment aniversar este potrivit pentru a mulțumi acelor oameni care m-au sprijinit și încurajat de-a lungul acestui prim an de existență,  pentru a face din Cantina Socială ceea ce este astăzi: un loc special  în care ne simțim bine, savurăm bunătăți mirobolante și ne deconectăm de problemele cotidiene.

În primul rând, vreau să mulțumesc Simonei Tache și familiei de comentatori de pe blogul cel roz al dumneaei, fără de care tanti Jeni și Cantina Socială ar fi rămas doar un gând de o clipă în capul meu.  Mulțumiri fierbinți dragei noastre Nina Costea a cărei cuvinte de încurajare venite într-un moment delicat al existenței Cantinei, a dus la revirimentul acesteia. Mulțumiri din suflet către dragele mele Viatanomada și Georgiana, prietene bune cu tanti Jeni, pentru sfaturile, sugestiile și tot sprijinul acordat în acest timp, precum și dragei noastre Draw For Joy pentru imensul sprijin grafic adus Cantinei Sociale. Aș dori să mulțumesc din tot sufletul Melaniei și Oanei, care m-au consiliat, încurajat și îndrumat în legătură cu povestea din spatele Cantinei, poveste care va continua foarte curând. Mulțumiri speciale ”găștii” formate din Nina, Ioana, Nicu,Jock, Sabina și Good Girl alături de care petrec clipe minunate de câte ori avem ocazia.  Un gând pios către bunicile mele ( odihnească-se în pace!) ale căror caractere și talente de bucătărese au fost modelul pentru a o crea pe tanti Jeni. Mulțumesc mamei mele, adevărata gardiană a Rețetarului, a cărei colecție de rețete culinare, sursă inepuizabilă de inspirație, depășește ca număr de volume ”Operele” domnului Lenin. Mulțumesc soției și fiicei mele, pentru că suportă momentele mele de absență, când redactez articolele Cantinei. Mulțumesc din suflet dragelor și dragilor noștri invitați la Guest-Star Day, alături de care am petrecut, fără excepție, momente unice și minunate și care au avut amabilitatea și plăcerea să ne dezvăluie latura lor culinară.

Nu în ultimul rând, vă mulțumesc vouă, vizitatorilor, pentru clipele pe care le petreceți la Cantină și care sunt foarte prețioase pentru mine.

Ufff, sper că nu am uitat pe nimeni… mamăăă, ce de mulțumiri, zici că am luat premiul  Oscar, nu altceva! Vă promit că la anul, la următoarea aniversare, voi fi mai scurt!

Dar hai să terminăm cu emoțiile astea, că mă apucă plânsu, da? Mă știți doar că-s sensibil și cu naturelul simțitor… uffff…

Deci ca să fiu clar. Party. Am pus mesele afară pe terasă, cu bufet suedez a la tanti Jeni:  rulouri de șuncă umplute cu salată de crudități, ciuperci la grătar, chifle umplute cu ciuperci și cașcaval, platouri cu brânzeturi și cașcavaleturi variate și gustose, salate de tot felul, și alte bunătăți pe care o să le descoperiți singuri. Berea, vinul, precum și sucurile naturale pentru șoferi sunt la discreție.

 Eu sunt în spatele curții Cantinei, acolo unde am încins grătarul pentru frigărui, cârnăciori și mititei.

Miruna a pregătit deja tortul și șampania, după cum vedeți în poze.

Ce ar mai trebui? Niște muzică, bineînțeles. Hai că deschid eu playlist-ul cu o piesă și vă aștept și pe voi cu propuneri în sensul ăsta.

Haideți la petrecere, așadar! Nu vă uitați acasă costumele de baie, poate facem și o băiță în piscină dacă apare soarele. Dragii mei, distracție plăcută și poftă mareee!


%d blogeri au apreciat asta: