Guest-Star Day: Psi

Eiiiii, ce zi frumoasă! Soarele ăsta care strălucește puternic încă de dimineață, pe cerul albastru și senin precum cleștarul ne amintește de zilele frumoase de vară în care ne bălăceam toaaată ziulica la piscină… Eh… amintiri… Dar soarele, deși e falnic și măreț în strălucirea lui de azi, tot nu poate încălzi aerul acesta de mijloc de octombrie. Însă, nu vă speriați! Avem noi leac și pentru frig.. este vorba de invitata noastră de azi de la Guest-Star Day, a cărei căldură sufletească poate încălzi și cea mai geroasă zi de iarnă… Doamneloooorrrr și domnilooorrrr! Primiți-o cu aplauze și uraleeeeee peeee…. Psiiiiiiiiii!!!

Draga de Psi pășește pe poarta Cantinei Sociale și este întâmpinată cu multă căldură de tanti Jeni și Miruna care o conduc spre incinta Cantinei, acolo unde ne va dezvălui câte ceva despre latura ei culinară… Până și cățelul Dowgird și motanul Stanislas sunt impresionați de apariția invitatei noastre: primul a mârâit încet iar celălalt s-a trezit brusc și se împletește duios printre picioarele lui Psi… Păi e și normal: invitata noastră de azi are o puternică latură felină pe care ne-o dezvăluie în scrierile ei de pe BLOGUL personal.

Am întâlnit puține persoane care pot împleti cuvintele în metafore cu sensuri nebănuit de adânci așa cum o face Psi. Scrierile ei captează încă de la prima silabă și țin agățat cititorul pe tot parcursul lor, intrând încet în sufletul său și dezvăluind lumi, sentimente, trăiri intense și implacabile. Fie că e vorba despre provocarea lansată de ea numită ”duzina de cuvinte”, fie că e vorba de ”povești de adormit pisica” sau alte categorii de postări, textele lui Psi lasă urme adânci în mintea și inima cititorilor săi. Daaaar, ajunge cu cuvintele mele, să vedem cum se dezvăluie draga de Psi musafirilor Cantinei Sociale:

”Şi pisicile gătesc câteodată, nu-i aşa?, ne întreabă Psi. Îşi pun şorţuleţe verzi dinainte, de-acelea pe marginile cărora câte o pisicuţă brodată aleargă după şoricei, cu bonetele pe creştet, dintre care urechile stau ciulite, asemeni radarelor şi cu mustăţile în vânt, amuşinând, urmează exemplul maestrului Gusteau, cel potrivit căruia oricine poate să gătească… whiskas. J

Dincolo de glumă şi de imaginea pisică-om, cea cu care colind imaginarele pervaze ale blogosferei, se află un om obişnuit, un om simplu, care foloseşte masa din bucătărie pentru a scrie, căci aşa cum am spus de multe ori, zilele mele încep invariabil dimineaţa devreme cu cele două ore de scris, cele în care pisica mea, Maya, mă însoţeşte cu drag, torcându-mi în braţe atunci când nu gustă din capacul stiloului sau marginile caietului.

Despre mine pot să spun că vin dintr-o familie de braşoveni autentici, o familie în care femeile au gătit întotdeauna bine, foarte bine şi pentru care masa era întotdeauna prilej de sărbătoare, la care se aduna întreaga familie, de la bunici la nepoţi. Nu îmi amintesc să fi mâncat vreodată singură ori numai cu părinţi, nu cât am locuit la casă, dar am fost coşmarul oricărui părinte: un copil mofturos, cumplit de mofturos la mâncare. De aceea poate că şi talentul meu de gospodină a rămas în stare latentă, eu gătesc mai degrabă la sfârşitul săptămânii, căci atunci am mai mult timp, este o necessitate, nu o pasiune, iar ca şi stil de a găti, deşi am învăţat să fac asta de la mama, bunicile şi mătuşile mele, m-am îndepărtat de ele prin înclinaţia mea către experimente şi către ingrediente mai puţin folosite de bucătăria românească. Mi-au rămas însă în suflet amintiri din vremurile în care femeile se adunau pentru “ziua de copt” cea în care din zori şi până târziu în seară se coceau în cuptorul mare de cărămidă, pâinea, cozonacii şi lipiile cu umpluturile lor fabuloase, ori se găteau oale întregi de mâncare pentru evenimentele familiei. Se dezlănţuiau atunci adevărate “războaie” de mirosuri copleşitoare, iar noi, fetiţele, eram prezente, cu şorţuleţe albe, brodate, alergând la dulapul cu mirodenii, o adevărată ladă a comorilor, ori ajutând la treburi potrivite vârstei. Privind acum în urmă cred că atunci s-a născut pasiunea mea pentru mirodenii şi îmi amintesc de exemplu că enibaharul- teribil de exotic mi se părea mie- era vedetă numai la prepararea porcului, lucru pe care nu prea îl înţelegeam eu pe-atunci. Şi îmi mai amintesc de exemplu gătitul cu untură, nu cu ulei şi felul molcom în care se făceau tocănurile bunicii pe focul cu lemne.

Prima mea aventură culinară a fost banala tocană de cartofi, pe când eram adolescentă, iar astăzi, păstrând tradiţia familiei, sunt autorul prăjiturilor şi chiar dacă nu mai coacem pâine, ar fi cam complicat la bloc, zilele de gătit pentru evenimentele familiei au acelaşi aer de cântec şi de veselie care ne adună pe toţi.”

Frumoase cuvinte… Nu-i așa că vreți să aflați mai multe despre latura culinară a lui Psi? Cred și eu că da și a cum e momentul: tanti Jeni a pregătit deja cafeluțele cele minunate și o va întreba câte ceva pe Psi în obișnuitul mini-interviu luat la măsuța din bucătărie… Să le ascultăm:

TJ: Ce motan personaj de filme de animație e preferatul tău:Thomas O Malley ( Pisicile Aristocrate), Jaune Tom ( Parisul Vesel) sau Tom (Tom și Jerry)?

Psi: Multă vreme numele cu care eram apelată de prieteni şi de familie a fost „Tom” pornit însă nu de la Tomcat ci de la Tom Degeţel. Vin dintr-o familie cu oameni înalţi, în care eu, semănând teribil cu bunica, sunt singura a cărei înălţime abia depăşeşte 1.50 cm. Mult mai târziu am înţeles că de fapt acest apelativ vine de la marele vagabond roşcat, cel care colindă lumea Parisului cu un cântec şi un zâmbet şi dacă „Everybody wants to be a cat”, atunci da, recunosc, favoritul meu rămâne Thomas O’Malley.

TJ: Care ar fi duzina de cuvinte care ar alcătui un fel de mâncare perfect pentru suflet?

Psi:  🙂 Duzina de cuvinte pentru o „supă” de suflet ar fi cam aşa: două fire de bunătate fierte în apele încrederii în om, la care adăugăm bucuria de a ne cunoaşte, un strop de recunoştinţă pentru darul vieţii care este prietenia, câteva bucăţi mari de iubire – pentru părinţi, pentru omul drag şi pentru copii, fără să-i uităm pe cei care ne însoţesc, prieteni pentru o clipă sau pentru totdeauna, iertare faţă de noi şi faţă de ceilalţi, un strop de sinceritate, cea cu care întindem mereu o mână spre cei din jur, un zâmbet mare pentru tot ce ne înconjoară şi desigur modestia cu care primim tot acest dar numit viaţă.

TJ: Cum se împacă latura ta felină cu mouse-ul calculatorului?

Psi: Am rezolvat această problemă cu ajutorul fratelui meu care mi-a dăruit un mouse roşu, fără fir. Neavând „codiţă”, a cărei mişcare să ne tulbure, nici eu, dar nici Maya nu mai suntem tentate să-l atacăm.

TJ: Ce specialități culinare tipic brașovene ai recomanda cuiva care vizitează prima data regiunea?

Psi: Clătitele braşovene! Cu siguranţă că ele sunt primele care îi vin în minte, cele cu urdă şi mărar, ori cele cu nucă, coapte în vase de lut. Iar ca fel principal o mâncare tipic săsească, un fel de sarmale de carne, căreia eu îi spun „purceluşi” şi care sunt nişte rulouri de carne umplute cu afumătură şi fierte molcom cu legume şi vin roşu, dulce, cu o explozie de mirodenii. Este piesa mea de rezistenţă pentru prietenii care vin de departe şi amuzant este că am învăţat reţeta de la o prietenă de origine maghiară.

TJ: Cu ce bunătăți te răsfeți atunci când scrii dimineața pemasa din bucătărie?

Psi: Dimineaţa, atunci când scriu, am în faţă singura cafea pe care o beau peste zi. Dacă timpul îmi permite şi inspiraţia nu mă ţine legată de stilou, îmi place să îmi pregătesc un bol mare de musli cu lapte, dar recunosc că nu sunt atât de cuminte pe cât ar trebui şi sar deseori peste această gustare.

Aoleu… acu toată ziua numai la ”purcelușii” ăia o să mă gândesc… cât de buni or fi ei? Hm? Dar mai bine să vedem ce bunătăți ne ăpregătește draga noastră Psi astăzi că iată, își pune șorțul de bucătărie. Succes, Psi! Te urmărim cu atenție!

”P entru că nu se cade să vii în vizită cu mâna goală, v-am adus un semn de toamnă auriu, nişte gutui, pe care le vom folosi la o reţetă cu miros de copilărie. Îmi amintesc că în vremea toamnei, pe când se tot pregăteau conservele care aveau să umple cămările, bunicul aducea aceşti mici sori galbeni, iar bunica îi instala în ferestre şi pe dulapul mare din camera cea bună. Din gutuie se năşteau peltele şi dulceţuri, dar mai avea bunica un truc al ei, sosul de gutui, cel pe care îl vom pregăti astăzi, ca garnitură la friptură.

Pentru aceasta vom folosi o bucată de pulpă de porc, pe care o tăiem în felii groase şi după ce o răsfăţăm cu sare şi piper, o lăsăm puţin la marinat în vin alb şi câteva fire de rozmarin proaspăt, verde. Apoi o punem la prăjit în cuptor şi câtă vreme ne îmbie cu mirosul ei, pregătim sosul. Gutuile noastre îşi vor dezveli soarele în felii subţiri pe care le prăjim puţin în ulei, cât să se aurească. Câtă vreme ele se odihnesc puţin, pe o farfurie, în acelaşi ulei caramelizăm puţin zahăr şi îl stingem cu apă. În reţeta bunicii mele, zahărul era însoţit de făină, dar cum mie numai gândul de rântaş mă zburleşte, va urma o invenţie. Peste zahărul caramelizat şi stins cu apă se pun iarăşi gutuile şi se lasă să fiarbă la foc mic, până se înmoaie. Abia apoi apare făina diluată în puţin lapte, cea care va lega totul. Sosul nostru este un strop dulce şi un strop acrişor-amărui şi eu mai adaug uneori, atunci când însoţeşte friptura de pui, un praf de scorţişoară. În farfuria deja pregătită, va însoţi această mâncare piureul de cartofi cu lapte şi unt, ca o zăpadă aurie. Poftă bună!”

Aoleuuuuu…. La faza cu piureul ca zăpada aurie m-a lovit direct, dar diiiiirect, în punctul meu sensibil! Ce pufos a ieșit el, pireuțul ăsta… ufff!

Friptura cu sos de gutui și piureul de cartofi ca o zăpadă aurie

Draga mea Maya inspectându-mi textele proaspăt scrise

Prăjitura cu ciocolată și ghimbir

Dar să ne revenim, dragilor și să vedem ce minunății ne așteaptă pentru desert. Psi, ai legătura:

”Desertul pe care îl vom face astăzi are în spate o poveste: preferinţa mea pentru ciocolata cu ghimbir şi încăpăţânarea mea de a aduce acest gust într-o prăjitură. La vremea primelor mele încercări nu ştiam că această prăjitură, numai bună să însoţească o cană de ceai în serile toamnei, este de fapt un desert englezesc ale cărui variante le-am găsit ulterior cu ajutorul internetului. Combinaţia aceasta de ciocolată amăruie, îndulcită de zahăr şi nota aspră, înţepătoare a ghimbirului a fot o experienţă pe care familia nu a agreat-o la început, recunosc, dar astăzi este una dintre favoritele noastre.

Vom pune aşadar la topit ciocolata, cea cu conţinut mare de cacao şi untul şi în vreme ce amestecul acesta se răceşte, batem spumă ouăle cu zahăr brun, adăugând un strop de rom şi vanilie. În zăpada aceasta turnăm amestecul de ciocolată şi făina, un praf de copt şi ghimbir şi coacem totul până compoziţia capătă o crustă deasupra, dar miezul rămâne destul de moale. Cât se răceşte prăjitura noastră pregătim ceaiul al cărui mare fan sunt şi am ales astăzi un ceai verde cu coji de portocale şi boabe de piper roşu care să completeze prăjitura noastră.

Scoatem apoi şorţul cu pisici, boneta, dăm deoparte reţetarul din minte şi chemăm cuvintele la joacă, să ne spună iarăşi o poveste în cerneală, ca semn de mulţumire pentru tanti Jeni şi Miruna alături de care m-am simţit tare bine.

Vă doresc o toamnă bogată în rod şi în oameni buni.”

Ciocolată… Ghimber… Crustă… Ceai… Ah… minunat! Deja mă simt purtat pe niște brațe invizibile și simt că plutesc, îmbătat de aromele minunate ce se nasc în bucătărie. Dar fondul muzical de azi? Ia să vedem:

”Dedicatia mea muzicala va fi:

– dire straits- love over gold

– creep în interpretarea lui chrissie hynde

nightwish cu while your lips are still red

Trei piese minunate dragii mei, care completează sublim meniul de azi și simfonia de cuvinte rostite de invitata noastră de azi!

Eiii, dar ce păcat că totul trebuie să se termine…. Îi mulțumim lui Psi pentru onoarea și bucuria imensă pe care ne-a făcut-o venind azi aici la Cantină și vă invităm și pe voi să vă înfruptați din bunătățile pregătite de invitata noastră, precum și de cuvintele așternute de ea aici și pe blogul ei… Haideți fraților, mobilizarea generală! Dați năvală și poftă mareeeeeee!!!

Publicitate